Majestatea Sa a fost mai mult decât un Rege. A fost expresia sobră și senină a unei Românii care încă știa să creadă în onoare, în datorie și în destin. În vremuri de vifor politic și de sărăcire morală, chipul Său păstra acea noblețe austeră pe care numai marile caractere o pot purta fără ostentație .
În ziua aceea de decembrie, România și-a purtat ultimul Rege pe drumul solemn al veșniciei, în plânsul clopotelor tuturor bisericilor ce păreau a bate pentru însăși o epocă apusă....
Funeraliile MS Regele Mihai I al României nu au fost doar ceremonia despărțirii de un Suveran, au constituit un act de reculegere colectivă, o liturghie națională înclinată memoriei unei conștiințe istorice care traversase cu demnitate tragediile veacului al XX-lea.
Sub cerul cenușiu al Capitalei, mulțimea, adunată de-a lungul străzilor, părea animată de acea tăcere profund românească pe care numai marile suferințe o pot naște. Nu era zgomotul exaltării populare, nici febra unui ceremonial politic....era, dimpotrivă, liniștea grea și sfâșietoare a unui popor care își contempla propria istorie coborând în mormânt. Sicriul, acoperit de stindardul regal, devenea astfel simbolul unei Românii dispărute: România onoarei, a discreției aristocratice a credinței.
Figura Regelui Mihai se înalța atunci, în conștiința publică, dincolo de contingentul biografic. Nu mai aparținea exclusiv genealogiei Casei Regale, ci patrimoniului moral al națiunii. Într-o lume dominată de vulgaritate politică și de triumful intereselor efemere, destinul Său apărea aproape anacronic, asemenea unui personaj eminescian rătăcit printre ruinele modernității. Exilul, umilința, tăcerea impusă și revenirea târzie în țară au conferit existenței Sale o dimensiune martirică. Funeraliile așadar nu reprezentau doar încheierea unei vieți, ci și reabilitarea simbolică a unei idei de verticalitate istorică.
În acele zile de doliu, România părea că redescoperă sensul uitat al solemnului. Drapelele coborâte în bernă, militarii nemișcați în poziție de onoare, dangătul clopotelor și rugăciunile șoptite de batrâne cu lumânări în mâini compuneau o frescă de o rară intensitate spirituală. Era ca și cum timpul însuși suspendase pentru câteva clipe degradarea cotidianului, îngăduind unei societăți dezorientate să contemple ideea continuității istorice. În fața catafalcului regal, disputele politice deveneau derizorii; rămânea doar drama unui neam care își pierduse, succesiv, Monarhia, elitele și memoria.
În chip paradoxal, funerariile ultimului Rege au fost poate cea mai autentică lecție de unitate națională din epoca postcomunistă. Oameni de condiții și convingeri diferite s-au regăsit atunci într-o emoție comună. Această solidaritate afectivă demonstra că Monarhia, chiar absentă din structura instituțională a statului, continua să subziste în adâncul imaginarului colectiv ca reper moral. Românii nu jeleau un fost Suveran, ci și propria lor nostalgie după demnitate.
Funeraliile Sale au avut prin urmare caracterul unui testament spiritual. Au reamintit unei societăți grăbite și adesea indiferente că istoria nu se clădește exclusiv prin victorii politice ori prin prosperitate materială, ci și prin exemplul tăcut al unor existențe întemeiate pe onoare. România a închis atunci definitiv ultimul capitol viu al României Regale, însă ceremonialul despărțirii Sale a deschis, poate, un capitol al reflecției morale asupra a ceea ce am fost și asupra a ceea ce am încetat să mai fim.
Poate că tocmai aici rezidă dramatismul profund al acelei zile: am coborât în criptă, alături de Rege, însăși iluzia unei Românii mai nobile și mai așezate.
Sub cerul plumburiu al iernii, drapelele coborâte în bernă tremurau domol, iar strigătul bisericilor se răsfrângea peste oraș ca o chemare din alte timpuri...Trecerea cortegiului pe sub Arcul de Triumf nu era doar drumul unui Suveran către odihna cea veșnică, ci și o ultimă defilare a unei Românii Regale, nobile și discrete, pe care timpul n-a izbutit să o șteargă din sufletul poporului.
În tăcerea aceea, neamul părea că-și regăsește pentru o clipă cumpătul, memoria....și lacrima.
Destinul Regelui a fost unul tragic și măreț, asemenea destinului însuși al acestui popor. A cunoscut gloria și exilul, ovațiile și singurătatea, speranța și nedreptatea istoriei. În aceasta stă adevărata măreție: în puterea de a iubi o țară chiar și atunci când ea te izgonește.
În acel ceas al despărțirii ne-am dat seama cât de săraci suntem fără simboluri. O națiune fără memorie devine o mulțime, iar un popor care își uită Regii își uită, încetul cu încetul, propria coloană vertebrală morală. De aceea, lacrimile nu sunt numai ale noastre, cei care credem în Monarhie, ci ale tuturor celor care mai cred că România poate fi mai dreaptă, mai demnă și mai aproape de valorile ei eterne.
În fața catafalcului Regal, politica a tăcut. Ambițiile mărunte, disputele sterile și zgomotul lumii moderne s-au topit. Rămâne doar sentimentul sfâșietor că un capitol irepetabil se închide pentru totdeauna.
ADIO, MAJESTATE!
Drum lin prin galeriile veșniciei, acolo unde istoria își primește Regii în tăcere și lumină. România rămâne cu sufletul îngenuncheat.
La Curtea de Argeș, mulți am auzit elegia unei civilizații românești care apunea odată cu Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, ultimul mare simbol al unei epoci în care onoarea încă mai avea chip omenesc.
Ce tristă ne-a rămas ziua în care România și-a condus pe ultimul drum nu doar Regele,
ci și o parte din suflet...
România și-a plecat fruntea! Iar istoria, pentru o clipă, a șoptit cu glas stins:
"A mai apus un Rege. "
Alina Bănățeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu